Oricat as incerca e in zadar,nu ma pot obișnui cu ideea mortii. Multa vreme am trait    crezând ca părinții mei vor trai vesnic,n-am putut accepta nici måcar ideea ca vreunul din ei ar putea muri.Cu trecerea timpului,recunosc ca am început să mă îngrijorez, mi-era frica sa nu se intâmple ceva cu ei,chiar daca erau amândoi bine. Intr-un mod inconstient am inceput probabil sa mă pregătesc sufleteste pentru cea mai mare durere,durerea despărțirii finale. O lume în care ei nu trăiesc parca ar fi alta,oamenii imi par diferiti chiar si aerul pe care-l respir pare altul,totul e asa diferit fara cei dragi...mi-am pierdut
toti bunicii dar nu era de ajuns trebuia sa-mi pierd si tatål.
Moartea e greu de multumit,mi-a luat multe persoane dragi si parca mereu stå la pândå.Îmi doream intr-un timp cand eram micå, ca eu și familia mea sa tråim o veșnicie doar cei necunoscuți să moară, ca să avem noi mai mult loc,sa ne ajunga resursele de apa,mâncare pe påmânt,cå asa am auzit .Acum gandidu-ma mai bine stiu cå nimeni nu trebuie si nu meritå să moară si bineânteles cu atât mai puțin  familia mea si cu mine. Privesc în jur,e atata durere,atatea boli,parca vad moarte peste tot, nu-mi vine să cred că moartea chiar există și că viata e atât de tristă .Multi duc o viata grea ,chinuita si apoi mor,totul moare,florile animalele mor, nimic nu prea e de durată.Nu stiu pentru ce ne luptam atât,pentru ce ne chinuim,luam cu noi patru scânduri ,faptele si amintirile. Nu imi e foarte clar ce anume ar trebui sa facem în timpul vieții ca så putem spune la final cå viata a meritat tråitå så nu ne parå råu atunci când o så murim.Mi-au murit bunicii cand eram copil si inca nu realizam ce se intâmpla,era infricosator cum se duceau unul dupa altul.Când a murit bunicul din partea mamei,am fåcut tot posibilul sa-mi iau ramas bun intre patru ochi,ba chiar i-am pus inelul de pe deget in buzunar ca sa-si aminteascå de mine.Când a murit bunica din partea mamei lovita de o ambulantå care in mod ironic ar fi trebuit sa-i salveze viata nu s-o omoare, am plâns pâna n-am mai avut lacrimi,astfel incât la inmormântare vine o batrânicå si-mi spune:"ce rusine,a murit bunicå-ta si tie nu-ti då o lacrimå!"ba chiar mi-a propus si o solutie,så ma dau cu scuipat sa zica lumea ca plang.Fiecare jeleste in felul lui,unul poate sufera mai mult in interior si chiar daca nu se trânteste pe jos durerea e la fel de mare.Asa am realizat cå unii vin doar sa bârfeascå,så vadå cine lesinå de durere,care plânge mai tare si nu toti cei prezenti sunt acolo doar ca l-au iubit pe cel mort .
. . Viața a mers inainte fara prea multe evenimente pânå când a murit și celălalta bunica, atunci am vazut lacrimi in ochii tatålui meu,isi pierduse si mama dupa ce tatål si-l pierduse pe când era un copil,crescând chinuit.
 Mi-am dat seama că au trecut anii si am ajuns la o vârsta când cei din jur încep pe rand, să se îmbolnăvească si să moară . Imi imaginam ca toate aceste necazuri se vor petrece peste multi ani,sa am macar 50ani si sa fiu pregatita emotional cat de cat.In dimineața zilei de 29 septembrie2014 când murit tata, totul parca s-a prăbușit. Nici acum nu am reusit sa-mi revin,poate timpul care vindeca rănile mă va ajuta si pe mine.Uneori chiar si fiind vorba de familie incep sa cred ca nu e bine sa fii foarte apropiat,sa-i iubesti nespus de mult pentru ca atunci cand mor nu-ti mai poti reveni,durerea e fara margini,dar inimii nu-i poti comanda.E bine sa nu ezitam sa le spunem celor pe care-i iubim acest lucru,sa n-ascundem ce simtim,sa nu uităm ca orice clipa poate fi si ultima.N-asteptati ca mine,duceti-va si vizitati-va  părinții mai des de 2-3ori ori pe an,cât inca mai are cine va deschide usa,intr-o buna zi ,când veti avea timp ,nu va mai fi nimeni care sa v-astepte cu bratele deschise,n-o sa va mai intâmpine nimeni la poarta.Fă-le bucurii de cate ori poti,nu te gandi ca celor dragi ție nu li s-ar putea intâmpla ceva rau,asa am crezut si eu si acum plâng cu poza taticului meu in mâna,gândidu-ma ce as fi putut face si n-am facut.Incerc sa-mi revin cu gândul ca el n-ar fi vrut sa suferim asa tare in urma lui,ci sa fim cu zâmbetul pe buze mereu cum era el,sa fim vesele,fericite.
Mereu mi s-a zis ca seman cu el,daca inainte nu dadeam importanta acum e un compliment cu care ma mandresc.Regret orice suparare pe care i-am provocat-o chiar si fara voie,mi-amintesc orice cuvintel nelalocul lui.
Tăticule cât imi lipsesti!Nu pot sa cred ca ti-am zis pe 12septembrie,pentru ultima oara:La multi ani!E un dor pe care nu-l pot descrie in cuvinte,nu pot sa cred ca trebuie sa merg inainte fara sfaturile tale,fara iubirea ta parinteasca,ca trebuie sa traiesc cu acest dor.As da orice sa-ti pot spune ceea ce n-am apucat ca :Te iubesc!
"In lumea
 asta-i tare greu. Intoarce-te taticul meu!"